Braşov, 19 decembrie 2019

Lansare de carte + mini–expoziţie

Marţi, 17 decembrie 2019, la Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”, a avut loc lansarea cărţii „Maieutica de buzunar”, semnată Cristache Gheorghiu.
Laudatium: dr. Daniel Nazare, directorul Bibliotecii, care a elogiat activitatea autorului de–a lungul anilor.
Manifestarea a fost însoţită de o mini expoziţie de tablouri, realizate de pictorul Cristache Gheorghiu în ultimii ani.
În acelaşi timp, o prezentare a autorului a fost difuzată la radio şi ascultată de auditoriul prezent în sala de expunere.
Cartea poate fi citită şi/sau descărcată de la adresa http://issuu/cristachegheorghiu.
Redăm mai jos notele ce au stat la baza speechului autorului.
–––––
Aşa este! Sunt născut în Roman, cel mai mare orăşel din România. E un orăşel, chiar dacă i se spune municipiu, pentru că după reforma administrativă din 1950, când s–a aplicat modelul sovietic de împărţire teritorială în regiuni şi raioane, Romanul şi–a pierdut calitatea de judeţ, probabil pentru că avea prea multe biserici şi era încărcat cu prea multă istorie, ceea ce deranja noua conducere. Titulatura lui – „Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei de la munte, până la mare" – nu putea fi pe placul sovieticilor. A fost mai întâi raion în regiunea Iaşi (acceptabil, Iaşul fiind fosta capitală a Moldovei), apoi în regiunea Bacău. O adevărată ruşine. Bacăul era un târg, în comparaţie cu Romanul, dar se pare că tocmai asta convenea regimului. N–a fost singurul caz. Chiar şi regiunea Suceava – de mirare că i–au păstrat numele – a avut capitala la Câmpulung Moldovenesc şi nu în vechea capitală a lui Ştefan cel Mare. La revenirea împărţirii în judeţe din 1968, Romanul a fost înglobat în judeţul Neamţ, cu capitala la Piatra Neamţ, care n–a avut niciodată o importanţă mai mare decât cea de mică staţiune de vacanţă. Chiar şi Târgu Neamţ are mai multă istorie decât Piatra Neamţ. Cetatea Neamţului este în vecinătatea lui. Între timp, atât Bacăul cât şi Piatra Neamţ s–au dezvoltat, în timp ce Romanul a devenit un oraş cu blocuri muncitoreşti, astăzi fără muncitori.
Aceste oraşe mici au totuşi – sau aveau – o calitate: sunt puncte de observare perfecte. Bucureştiul este ameţitor pentru un provincial nefamiliarizat cu jocul de culise. La cealaltă extremitate, dintr–un sat nu se vede nimic din marile probleme ale lumii. În trecut, cum România era o ţară eminamente agrară, cum se spunea, moşierii aveau un conac la moşie şi o casă în oraş. Romanul era şi unul al ofiţerilor, fiindcă avea o foarte puternică garnizoană militară. Într–o astfel de localitate nu există activităţi majore, ci doar indicii ale problemelor importante, care permit o evaluare mai corectă a situaţiei politice.
Între timp, situaţia s–a schimbat, mai ales în Moldova:

- Începutul a fost Unirea principatelor, cu pierderea capitalei la Iaşi. Protipendada oraşului s–a mutat la Bucureşti, chiar dacă unii şi–au păstrat casa natală;
- A doua etapă, mai amplă, a fost la primul război mondial, când, mai întâi, capitala a fost mutată temporar de la Bucureşti la Iaşi, iar la sfârşitul războiului gazdele s–au mutat la Bucureşti împreună cu cei pe care îi găzduiseră temporar. În plus, exodul de ruşi albi ce migrau spre vest de frica bolşevicilor, la trecerea lor prin Iaşi în drum spre vest au atras atenţia localnicilor asupra pericolului sovietic. Bucureştiul era nu doar capitala ţării, ci şi o localitate mai sigură;
- Al doilea război mondial a fost momentul de cotitură pentru cei mai puţin hotărâţi, iar centralizarea economiei socialiste ce a urmat a făcut ca azi populaţia oraşelor moldovene să fie radical împrospătată.

Dar, nu e meritul meu că m–am născut acolo şi atunci. Nu regret locul, ci doar timpul. Aş fi preferat să mă nasc mâine, poate prindeam o epocă mai bună, deşi, dacă secolul 20 a fost unul nefast, al 21–lea ridică prea multe probleme nerezolvabile.
Om trăi şi vom vedea. Mi s–a spus că primii 100 de ani sunt mai grei. După aia, totul curge de la sine. Nu–ţi mai pasă de nimic şi nu trebuie să mai faci nici un efort. Nu râdeţi, că nu–i de râs. Vor spune unii că am ajuns de plâns, dar nu voi fi eu cel care plânge. Ceilalţi vor plânge că nu vor mai avea de cine să râdă.
Eu sunt născut în zodia taurului aşa că mă întreţin cu „Sânge de taur”. Este un eufemism. De fapt, e zodia boului, dar oamenii vor să fie delicaţi. Sânge de taur este însă un vin roşu închis, dulce, foarte bun. Îl recomand cu căldură.
Aşa se face că ieri pe la prânz, eram foarte obosit şi mă bucuram la ideea că, după masă mă voi culca puţin, să mă odihnesc. Mă gândeam chiar că un pahar de vin în plus faţă ce cel obişnuit îmi va face somnul mai lin. S–a întâmplat însă altceva. Ceva ce mi se întâmplă când beau puţin mai mult: îmi vin tot felul de idei. Ei bine, în ciuda oboselii, eram neobişnuit de treaz, dar – din nefericire – nu aveam nici o idee remarcabilă. M–am aşezat la calculator, în speranţa că ideile vin singure, dar minunea nu s–a produs. Mă aflam deci în situaţia scriitorilor profesionişti, pe care meseria îi obligă să scrie, chiar dacă nu au ce spune.
În acest volum mi–am propus ca să scriu doar ce–mi trece prin minte, fără să mă complic cu vreun subiect ca într–un roman, să aibă o structură anume sau să abordez cine ştie ce subiecte filosofice adânci (Doamne fereşte!).
Îmi place să scriu şi scriu ce–mi place. Îmi place să pictez şi pictez ce–mi place. Sunt bucuros că, nefiind un profesionist, nu sunt obligat să execut comenzi, care fac plăcere altora. Uneori mai şi glumesc. „Glumind, putem spune orice. Chiar şi adevărul. “ A spus–o Freud.
Mai demult, cochetam cu filosofia. În concepţia mea, ea ar trebui să se refere la viaţă. Am afla astfel cum ar trebui trăită ea. Au trecut secole însă şi filosofii profesionişti nu numai că nu ne–au spus, dar au abandonat acest obiectiv. Spre deosebire de profeţii din Biblie, aşa–zişii filosofi moderni au pactizat cu politica şi s–au străduit să ne abată pe căi profitabile doar pentru mai marii zilei. Singurii care au încercat ceva au fost câţiva stoici ca Euclid, Mark Aureliu şi încă vreo câţiva. Platon, în dialogurile socratice nu face filosofie, ci doar precizează înţelesul unor cuvinte, delimitându–le faţă de altele apropiate cu un sens mai mult sau mai puţin diferit: iubire vs. prietenie, curaj vs. eroism, înţelepciune vs. cunoaştere de sine etc. Are chiar şi remarci ironice, ca „Filosofia e precum ştiinţa auzului pentru cineva fără auz sau a văzului pentru un orb. ” Nu–mi dau seama dacă este tot ironic sau chiar aşa crede că „Filosofia este strădania cunoaşterii despre cunoaştere, despre ea însăşi”. După umila mea părere, filosofia de dragul filosofiei nu poate decât o speculaţie sterilă. Totuşi Platon, ca şi Socrate, trebuie luaţi în serios pentru ideile lor principale, printre care necesitatea cunoaşterii şi în special cunoaşterea de sine. Ea este cea care ne dă înţelepciunea, judecata corectă.
Mai către zilele noastre, mie mi–a rămas în gât ca să zic aşa Nae Ionescu. Deşi nu–mi place, am să–l citez: „Eu ştiu că nu m–am născut din capul lui Jupiter – şi cu atât mai puţin gata înarmat, ca Pallas Athena. Ştiu doar atât, că sunt un biet om care încearcă să înţeleagă ceea ce se petrece în jurul lui, şi care îşi dă seama că instrumentul acesta de înţelegere nu se creează decât încet–încet, printr–o atentă, umilă şi stăruitoare aproximare a vieţii”. Este din „Roza vînturilor”, o colecţie de articole publicate de Nae Ionescu în revista „Cuvîntul”, în perioada 1926–1933, editate şi publicate în „Cultura naţională” sub îngrijirea lui Mircea Eliade. Eu nu am originalul acestei cărţi, dar ea a fost reeditată în 1990 de editura intitulată chiar aşa: „Roza vînturilor”. Citatul se află la pagina VIII. Este probabil şocantă afirmaţia mea că nu–mi place Nae Ionescu, dar ar putea fi de înţeles. Cum poate să–mi placă cineva despre care ştiu prea puţin. N–am spus însă că îmi displace. Iar dacă l–a luat în seamă Mircea Eliade şi l–au vorbit de bine majoritatea intelectualilor cu care a fost contemporan, înseamnă că şi eu ar trebui să–l tratez cu luare aminte. Cu toţii spun că era formidabil, dar nu explică şi de ce. Încercând să mă edific, am citit şi o altă carte a lui, care – de fapt – nu este a lui. Este vorba despre „Curs de istorie a logicii”, editat după notiţele luate de câţiva studenţi ai săi. Nu este un curs de logică în accepţiunea noastră, ci doar divagaţii prin cele mai diverse domenii, menite să stimuleze gândirea ascultătorilor, dar nu să le–o formeze, aşa cum s–ar cere la un curs. De menţionat că la cursurile lui veneau şi studenţi de la alte facultăţi şi chiar oameni maturi, pentru că era sclipitor. Succesul la femei este şi el o certitudine. Eu l–aş eticheta „un flecar erudit”. Citatul de mai sus este o surprinzătoare probă de modestie, ce nu–i era deloc caracteristică şi mi s–ar potrivi mai bine mie, care – deşi modest – nu–mi place că sunt aşa.
Acum, deşi sunt bătrân, profit de ocazie că nu sunt încă suficient de senil, deşi am unele îndoieli. Am permanent prezent în minte faptul că nu sunt încă surd şi încerc să nu fiu absurd, deşi nici auzul nu pot spune că este la fel ca cel din tinereţe. Cu toate că nu–mi doresc să greşesc, nu mi–e teamă de erori. Unele pot fi nostime, altele pot genera idei interesante. Sunt încă în stare să mă bucur de „voluptatea ideilor inedite”, cum spunea cineva.
Pe de altă parte, pare ciudat să cauţi o reţetă pentru a deveni înţelept. Dar, important este să nu dezamăgim şi, contrar avertismentului lui Goethe din Faust, să nu renunţăm:

Am studiat cu râvnă, ah filosofia
Din scoarţă–n scoarţă, dreptul, medicina,
Şi din păcate chiar teologia,
Arzând cu zel.
Şi iată–mă acum un biet nebun,
Cuminte ca şi mai–nainte.
....
Mai sus sunt poate cu vreo două şchioape,
Dar cu nimic de infinit nu–s mai aproape.

Acum, pot spune despre mine că am trecut ca o boare prin beznă. Adevărul e că toţi am făcut–o într–o oarecare măsură. Unii au reuşit să arunce şi ceva lumină, dar ea s–a stins repede. Să ne păstrăm totuşi optimismul, deşi tot Epictet ne avertizează că „Dacă aspiri la filosofie, pregăteşte–te să se râdă de tine”. Nu v–am spus asta de la început, din motive uşor de înţeles. Acum, că ştiţi . . . puteţi citi şi cartea.








Lectură plăcută,

Braşov, 21 noiembrie 2018

auto-laudatium

„Filosofia unui bolovan” volumul 2, este cel mai recent roman cu care mă laud. Dacă în primul volum firul epic era mai subţire, accentul căzând pe eseu, acest al doilea volum este un roman, în care eseul se găseşte printre rânduri.
Editura „TipoMoldova” mi-a trimis un număr redus de exemplare, aşa că nu intenţionez să fac o lansare. Cartea poate fi citită pe Internet la adresele:
https://issuu.com/cristachegheorghiu/docs/fb2-part-1,
https://issuu.com/cristachegheorghiu/docs/fb2-part-2
ş.a.m.d. până la 9, dar şi pe site-ul personal, la adresa
http://gheorghiu.bizhat.com
Lectură plăcută,
Cristache Gheorghiu
https://crighe.wordpress.com/

Braşov, 1 noiembrie 2018

Limba română

Pentru a treia oară, de la persoane diferite, am primit prin e-mail un articol cu titlul „Conform DEX-ului, toate piesele componente ale costumului naţional românesc au nume… luate de la străini! Nimic de la geto-daci!!!!!!”. Asta înseamnă că subiectul prezintă interes. Da, autorul are dreptate. Cu ani în urmă, observasem şi eu că marea majoritate cu cuvintelor româneşti provin, conform DEX, de pe alte meleaguri, în special din limba slavă. Explicaţia era clară: propaganda stalinistă, pe care cei mai în vârstă au avut posibilitatea s-o cunoască din plin. Grav mi se pare că efectele ei continuă şi azi. Asemenea anomalii din DEX mă iritau frecvent în anii petrecuţi în Atena, când constatam că multe cuvinte româneşti sunt identice cu cele din vocabularul elin. Nici vorbă de slavi, care încă nu erau cunoscuţi. Dar eu nu am scris nici un articol pe această temă, aşa că am scăpat nevătămat. Daniel Roxin a făcut-o şi încă foarte bine, evidenţiind cuvintele chiar din portul popular românesc. Cu toate acestea, printre alte comentarii, a apărut şi unul semnat „Irina-Maria Manea – Doctor in istorie, istoric licenţiat al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti”, care nu tratează în nici un fel subiectul, dar se ridică cu mânie proletară împotriva a ceea ce numeşte „Curentul cultural dacologic, care vrea să repună în drepturi ‘marea civilizaţie dacă’”, ca şi pe cea a latiniştilor. De remarcat că „marea civilizaţie dacă” l-a scris-o între ghilimele.
E drept că pe tema civilizaţiei dacilor se exagerează, ceea ce nu ne avantajează, dar comentariul denotă altceva. Propaganda stalinistă avea nevoie de propagandişti. Aceştia puteau fi recrutaţi dintre trădători de ţară şi oportunişti fără caracter, ceea ce sovieticii nu s-au ferit s-o facă. În etapa imediat următoare, pentru realizare obiectivului „crearea omului de tip nou”, profesorii au fost primele victime, deoarece ei erau cei ce trebuiau să educe copii în direcţia dorită. Stalin a murit în 1953 şi România s-a bucurat de o scurtă perioadă de relativă înflorire. Surprinzătoare este atitudinea unora din zilele noastre, care păstrează încă prerogativele doctrinei staliniste. Le găsesc o singură scuză: printre profesorii lor au existat şi cei îndoctrinaţi în perioada amintită. Cei de azi, epigoni fideli, au prea puţin discernământ, pentru a sesiza anomalia. Nu e vina lor: aşa s-au născut.

Braşov, 21 0ctombrie 2018

Dictatura „proletariatului”

Visul lui Marx se împlineşte. Dar sub ce formă . . . Cu alte cuvinte, „unde dai şi unde crapă . . .”

Departe de a fi fost un om de ştiinţă, sociolog, economist sau orice altceva de acest gen, evreul Marx a fost un propagandist de partid avant la lettre, al unui partid ce încă nu se născuse, dar care spera că se va înfiinţa în curând. Motivul? După ultima inepţie franţuzească, votul universal, el a apreciat că, odată cu dezvoltarea industriei, numărul muncitorilor va creşte şi, devenind majoritari, partidul lor îşi va impune punctul de vedere în orice parlament. Aceasta i-a fost prima greşeală: procentul de muncitori în societăţile industrializate a scăzut de la un la altul, datorită evoluţiei tehnologice. El mai avea însă un motiv ascuns: ura congenitală faţă de populaţia europeană ne-evreiască, ale cărei cauze sunt bine-cunoscute. În plus, îl mânca pielea. Se ştie că avea grave dezechilibre psihologice, provocate de o boală de piele (Cf. unui studiu publicat în „British Journal of Dermatology” şi preluat de „The Times” în toamna anului 2007). Pe scurt, dorea să fie primul care a avut intuiţia evoluţiei viitoare a omenirii. De altfel, n-a fost singurul. Ideea votului universal a frământat şi alte minţi, inclusiv pe cele ale românilor. Populaţia ţării noastre fiind preponderent rurală, câţiva politicieni au înfiinţat partide aşa-zis „ţărăniste”, sperând să câştige voturile acestora. Efort zădarnic, fiindcă nici unul dintre ei nu cunoştea sufletul şi aspiraţiile ţăranilor, ei înşişi nefiind ţărani autentici, cum nici Marx nu era proletar.

Tempi passati! Despre „dictatura” proletariatului sovietic nu are rost să vorbim. Toată lumea cunoaşte azi realitatea. Cât despre România, ea a fost o ţară ocupată de sovietici, aşa că doar s-a supus ordinelor, fără să creeze ceva cu adevărat nou.

Acum însă, când suntem cu adevărat liberi, ne putem lăuda că am devenit şi creatori. Nu chiar pe plan intelectual, fiindcă marea majoritate a populaţiei aparţine altor categorii sociale şi mulţi dintre membrii ei au chiar un uşor dispreţ faţă de cei ce se ambiţionează să creadă că de-a face cu asemenea preocupări. Votul universal îşi dovedeşte pentru prima oară eficienţă. Putem vorbi deci despre o adevărată dictatură, nu chiar a proletariatului, ci a mulţimii, iar asta se vede prin calitatea aleşilor, a celor ce au ajuns în funcţii de conducere, a politicienilor ce hotărăsc soarta poporului. Iată adevărata dictatură! Parlamentarii, ignorând unul dintre principiile de bază ale politicii, şi anume separarea puterilor (legislativă, executivă şi judecătorească) în stat, s-au erijat în dictatori şi hotărăsc pentru toţi trei, inclusiv pentru preşedinte. Explicaţia este simplă: principala condiţie a politicianului de succes este ignoranţa. Cultura, începând cu gramatica elementară, este pentru proşti. „Parlamentarii este deştepţi.”

„Bookfest – salon de carte, ediţia a IV-a ”

Vestea este bună. Orice etalare a cărţilor este o sursă de informaţii şi, în consecinţă, o fereastră deschisă pentru lărgirea orizontului nostru cultural.

Se mai foloseşte şi expresia „târg de carte”, punând deci accentul pe comerţ, deşi preţurile cărţilor nu se negociază. Dacă nu ne gândim la un salon de spital, ci la o sală elegantă de primire a oaspeţilor, sală de expoziţii de pictură sau altele asemănătoare, atunci cuvântul salon sună mai atrăgător. Ne plasează într-o zonă a eleganţei. Ideea unui salon de coafură limitează zona la podoaba capilară a femeilor. Încet-încet însă ne apropiem şi de conţinut, adică de acea parte a corpului căreia i se adresează orice carte. Bookfest se vrea o festivitate a cărţilor, deşi este una a editurilor de carte, dar nu e cazul să despicăm firul în patru. Eu unul nu aş putea s-o fac nici în două. Poate că la deschiderea festivă a manifestării ne-ar fi lămurit vreunul dintre vorbitori, dar aşa ceva nu a existat, probabil pentru că marea majoritate a expozanţilor – fiindcă este de fapt o expunere a cărţilor – sunt edituri bucureştene. Braşovul are târgul lui de carte, organizat în Piaţa Sfatului, acolo unde, în trecut, fiinţau adevărate târguri de mărfuri.

Târg sau salon, cu sau fără deschidere festivă, noi ne bucură că există. Este deschis de joi 21 şi până duminică 20 octombrie, între orele 10 şi 20. Din când în când, în special după-masă, putem asista şi la prezentarea unor cărţi. Cea mai activă este editura „Humanitas”, dar se mai strecoară „Corint” şi „Polirom”.

Eu am făcut deja un tur de orizont, mai mult pentru a asista la conferinţa domnului dr. Claudiu Pozna „Inteligenţa artificială – mit sau realitate”. Pentru azi îmi rezerv mai mult timp, mai ales pentru că vor fi două prezentări de carte, una în avanpremieră.

Conferinţa de ieri a fost incitantă, fiindcă ea conţine încă din titlu o întrebare. Orice carte bună ne stimulează prin întrebările puse direct sau induse cititorului. Literatura nu dă răspunsuri. Numai ştiinţa o face, sau se străduieşte s-o facă. Domnul Pozna nu a scris o carte cu subiectul din titlu. Domnia sa a susţinut doar această conferinţă. Nefiind deci o carte, ne-am fi aşteptat să răspundă la întrebare, mai ales că profesiunea sa este cea de inginer, profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Braşov, unde se ocupă de robotică. Un naiv ar crede că el este exact persoana indicată să ne răspundă la întrebare. Este totuşi prea inteligent, pentru a intra în această capcană. Şi-a construit de aceea speechul după toate regulile retoricei. Este de-altfel un foarte bun orator.

Mit sau realitate? Mit înseamnă poveste. Nu ştiu să existe poveşti cu acest subiect. Mă refer la poveşti ca literatură. Pentru a discuta despre inteligenţa artificială ca realitate, ar trebui ca, mai întâi, să avem o definire ştiinţifică a inteligenţei. Noi avem însă doar câteva, propuse de umanişti, în termeni vagi. DEX-ul ne spune: „Capacitate de a înţelege uşor şi bine fenomenele, lucrurile etc., pe baza experienţei acumulate anterior”. Sau, tot acolo, despre cea artificială: „Capacitate a sistemelor tehnice evoluate de a obţine performanţe cvasiumane”. Deci nu chiar umane. Replica dată de un hâtru cu mulţi ani în urmă a fost: „Inteligenţă este ceea ce calculatoarele nu vor avea niciodată”. Îmi pare rău că am uitat numele persoanei. S-ar putea să fi fost chiar Grigore Moisil, dar nu sunt sigur. Deci o definiţie prin negare a ceea ce nu este. Altcineva spunea că este inteligent cel ce face ceva ce nu l-a învăţat nimeni. Calculatoarele fac ceea ce au fost învăţate, programate, să facă. Termenul „inteligenţă artificială”, inventat probabil de vreun ziarist, chiar dacă l-a lansat altcineva, a fost sugerat de ideea că s-au creat calculatoare care joacă şah, spre exemplu, sport considerat al inteligenţei. Termenul este deci vag, cu o conotaţie mai mult literară decât ştiinţifică sau măcar inginerească.

Fiindcă s-a dorit o continuare a conferinţei cu o discuţie colocvială, au fost abordate şi chestiuni de genul pericolul extinderii roboticii, prin consecinţe neprevăzute, nefaste, cea mai banală dintre ele fiind creşterea şomajului. Grija îmi pare a fi una de sorginte muncitorească. Este adevărat că munca slab calificată dispare în uzinele robotizate. În locul ei însă apare una mai calificată, de creare şi – mai ales – de întreţinere a roboţilor. Fiind doar maşinării, se strică. Cineva va trebui să-i repare, deci nici vorbă de şomaj. Dimpotrivă, cred că personalul de întreţinere va chiar mai numeros.

 

Casa Mureșenilor, 17 octombrie 2018

Recitalul de la ora cinci

M-am bucurat ca, după șapte ani, să regăsesc Brașovul așa cum l-am lăsat. Mă refer, bineînțeles, la aspectele lui pozitive. Tradiționalul „Recital de la ora cinci” de la Casa Mureșenilor, realizat în colaborare cu Opera din Brașov, este unul dintre ele. Cel de ieri a cuprins lucrări din opere, filme sau independente, unele bine-cunoscute publicului larg, altele mai puțin cântate, dar aproape la fel de plăcute.

Au interpretat sopranele Mădălina Bourceanu și Valentina Mărgăraș, împreună cu baritonul Adrian Mărcan, acompaniați la pian de Simona Patriche. Ca de obicei, aproape neschimbată, actrița Nora Vlad, cu multă vervă, a prezentat într-o manieră lirică fiecare lucrare.

În sală, toate locurile au fost ocupate cu mult înainte de începerea spectacolului.

 

Braşov, 13 octombrie 2018

Prostie sau propagandă politică?

ţCombinatul Siderurgic de la Galaţi a fost inaugurat în 1965 de către Nicolae Ceauşescu.” Aşa am auzit la televizor. Afirmaţia este corectă, dar de ce era necesară precizarea cu Ceauşescu? El a devenit preşedinte doar cu un an înainte, în 1965. N-a avut deci nici un rol

 

Braşov, 11 octombrie 2018

Cât de mult poate dura deşteptarea?

La televizor, într-o emisiune dedicată centenarului Marii Uniri, s-a afirmat că Avram Iancu a luptat pentru abolirea iobăgiei din Transilvania. Aşa am învăţat şi eu pe vremea lui Stalin. Asta însă nu are o legătură cu Unirea, decât ca argument suplimentar pentru atragerea iobagilor de partea cauzei principale.
Avram Iancu era avocat. E drept că fratele bunicului său a fost nimeni altul decât Horea, deci cauza iobagilor nu-i era străină. Dar nici răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan nu a fost una pentru abolirea iobăgiei ci o revoltă împotriva nobilimii maghiare. Am împrumutat de pe Internet termenul ţnobilime”, deşi el este impropriu. Scrie spre exemplu că, într-un sat, o parte din nobilime au reuşit să fugă, iar ceilalţi au fost ucişi. Cam mulţi nobili pentru un sat... Prin asemenea exprimări, autorii nu fac decât să-i ridice în rang pe cei câţiva ţărani mai înstăriţi de etnie maghiară, care însă le făceau viaţa grea românilor fără pământ. Nobili maghiari erau doar grofii, dar aceşti latifundiari – asemenea conţilor din occident – erau foarte puţini.
Totul a început de la decizia împăratului Iosif al II-lea ca ţiobagii români să presteze numai o singură zi de muncă pe săptămână în folosul proprietarilor de pământ şi chiar şi pentru aceasta stăpânii să le plătească 30 creiţari pe zi, iar cine nu vrea să mai presteze serviciu iobăgesc, să meargă la Alba Iulia pentru a fi înrolat militar”. Horea tocmai primise invitaţia de a intra în serviciul militar al Imperiului Habsburgic, iar ţăranii, la îndemnul lui Crişan, au plecat în corpore să-l urmeze. Bineînţeles că au fost împiedicaţi s-o facă şi s-au răsculat, ucigând şi jefuind proprietăţile ungureşti.
Aici, poate ar trebui precizat contextul istoric. În urma eşecului asediului turcesc al Vienei din 1683, prin Pacea de la Karlowitz (1699), se hotărăşte ca:
Veneţia păstrează Moreea (Peloponez, în Grecia de azi) şi o parte din coasta dalmată;
- Polonia ia Pocuţia şi o parte din Ucraina;
- Imperiul Rus ia Azovul;
- Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia, o parte din Croaţia şi din Serbia, Bucovina şi în întregime Transilvanie.
Bineînţeles că Imperiul Habsburgic nu avea capacitatea să administreze toate aceste teritorii, aşa că au lăsat Transilvania la latitudinea ungurilor din regiune, care au profitat cât au putut de pe urma ofertei. În consecinţă, populaţia română avea mai multă încredere în împăratul de la Viena decât în exploatatorul din apropiere.
Încă după Revoluţia Franceză de la 1789, deoarece ideea de monarhie ereditară căzuse în dizgraţie, ea trebuia înlocuită cu ceva, pentru a redefini noţiunea de stat. A apărut naţiunea, drept criteriu de separare şi stabilire a frontierelor. Revoluţia de la 1848 a realizat acest deziderat în mai multe ţări europene. Italia este cel mai elocvent exemplu. După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, italienii s-au certat şi războit între ei, fără să ţină seama că formează o naţiune. Florenţa, Veneţia, Parma, Roma şi celelalte erau oraşe stat, ca în Grecia antică. ţResorgimento” a început în 1815, dar s-a finalizat după primul război mondial. Unificarea Germaniei ca stat naţional s-a produs în 1871. Iată deci că răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784) a fost una premonitorie.
Revenind la Avram Iancu, întreaga ungurime era în 1849 prinsă în vârtejul luptei de independenţă. Nu a obţinut-o dar nobilimea a câştigat un statut privilegiat la curtea de la Viena, şi chiar numele Imperiului a fost schimbat din Habsburgic în Austro-ungar. În lumea intelectualilor în care se afla ca avocat, eroul nostru era la curent cu evenimentele şi este de presupus că îşi însuşise obiectivele majore ale epocii în care trăia. Ideea unirii tuturor românilor nu putea să-i fie străină. Asocierea numelui lui cu centenarul Unirii a fost deci o idee binevenită. Realizarea emisiunii TV însă, care a evidenţiat doar lupta lui pentru abolirea iobăgiei, a fost cel puţin ciudată.
În fostul U.R.S.S., ideea de naţiune era stânjenitoare, deoarece statul era unul multinaţional şi lupta pentru independenţă a popoarelor era ultimul lucru pe care conducerea politică din Kremlin şi-l putea dori. Propaganda lor a încetat însă demult în România. Cum se face că ea a lăsat încă urme în cultura unor intelectuali români din zilele noastre? Sau poate că cei care au realizat emisiunea cu pricina nu sunt tocmai intelectuali.... Oricum vinovaţi sunt profesorii, care ar fi trebuit să ştie ce să-i înveţe pe elevi. Se pare însă că, printre ei, se află mulţi cu acces limitat la înţelegerea istorie.

 

Braşov - Botoşani, 26-27 mai 2018

"Şi eu am fost în . . . Bucovina”

(Arcadia era mai departe)

De fapt, nu am fost chiar în Bucovina, ci la Botoşani – deci pe-aproape – iar obiectivul nu a fost ţinta finală, ci drumul până acolo, pe care se află câteva obiective turistice. Şi poate că, dacă erau numai turistice, nu mă osteneam, dar sunt şi istorice. Aş putea spune că Valea Trotuşului a fost un obiectivul principal.

Pe drum, călătorul ar trebui să remarce podul de cale ferată de la Palanca, fiind cel mai înalt din ţară. Cauza nu este dorinţa de a crea posibilitatea vapoarelor să treacă pe sub el, ci faptul că versanţii munţilor sunt foarte apropiaţi şi traseul liniei ferate este mult deasupra firului văii.

Puţin mai departe, întâlnim monumentul închinat lui Emil Rebreanu, spânzurat de unguri în 1917, deoarece a încercat să treacă de partea armatei române. Apostol Bologa, eroul principal din „Pădurea spânzuraţilor” de Liviu Rebreanu, fratele său, îi este dedicat.

La Agăş, vedem ruinele fostei fabrici pe prelucrare a lemnului. Se întind pe mai bine de un kilometru. A fost prosperă cândva, dar s-a furat mai întâi lemnul – atât cel prelucrat, cât şi cel neprelucrat, direct din pădure – apoi utilajele, uşile şi celelalte.

Primul obiectiv cu adevărat important este localitatea Comăneşti. Aici există palatul Ghica-Comăneşti din . . . de unde altundeva, decât din Comăneşti. Numele Ghica ne este cunoscut de la istorie. Am învăţat despre existenţa mai multor domnitori cu acest nume, atât în Moldova, cât şi în Tara Românească. Pe lângă ei însă n-ar trebui să-i uităm şi pe unii mari politicieni şi, mai ales câţiva oameni de ştiinţă şi cultură, precum Alexandru Ghica, matematician, membru al Academiei Române. Tot ce se află în zonă a aparţinut domeniului familiei Ghica.

Deschiderea României către Europa după Unirea mică şi Războiul de Independenţă a permis dezvoltarea economiei acestei zone, în mod curios, înaintea altora. Astfel, construirea căii ferate Adjud-Palanca a condus la deschiderea exploatării industriale a resurselor lemnoase din munţii învecinaţi (peste 15 gatere înainte de 1900), dar şi a minelor Galion, Asău, Lăloaia.

Gara din Comăneşti este vizibilă de către orice călător. Imaginea ei persistă mult timp după ce trenul a părăsit localitatea. Pentru a fi pe deplin sincer, trebuie să recunosc că o mai remarcasem cu mulţi ani în urmă, într-o călătorie cu trenul. Atunci, mă întrebam: ce caută o clădire atât de mare şi cu o arhitectură remarcabilă într-un târg de care majoritatea românilor nici nu au auzit? Mister! Mi s-a spus de către alt călător că, în apropierea gării, se găseşte un palat, ce poate face fala Bucureştiului. Ce caută acolo? Pentru moment, singurul gând limpede era constatarea că la istorie eram corijent. Nu mi s-a întâmplat în liceu, fiindcă atunci învăţam după cartea lui Roller. (Un „istoric” evreu aservit sovieticilor, fără studii de specialitate, care a redactat manualele şcolare de istorie din timpul ocupaţiei sovietice.) Mă refeream la istoria adevărată. Ei bine, localitatea ar trebui să poarte numele Ghica, iar Valea Trotuşului să fie un obiectiv turistic exemplar pentru evoluţia economică a României antebelice. Linia ferată atestă dezvoltarea zonei la sfârşitul secolului 19. Gara, realizată în 1892, pe moşia familiei Ghica, prin dimensiunile şi arhitectura ei, ne arată că oamenii acelor timpuri vedeau mai departe decât interese economice meschine. Este realizată în timpul lui Dimitrie N. Ghika, după modelul Gării Lausanne din Elveţia. Mai păstrează şi astăzi frumuseţea de altădată.

Castelul Ghika este realizat de arhitectul Albert Galleron, cu meşteri italieni, în stilul baroc târziu. Tot el a făcut şi proiectul Ateneului Român şi al Băncii Naţionale a României. Astăzi, rezistând vicisitudinilor epocii „de aur”, castelul găzduieşte o colecţie de obiecte privind ocupaţiile tradiţionale din zona Trotuş. Nu poate fi trecut cu vederea nici parcul dimprejur, sau mai exact rămăşiţele parcului, despre care Alexandru Vlahuţă scria în „Români pitorească”: „ . . . tăcut priveşte de pe podişul din stânga măreţul castel, care-şi întinde în fund, spre codri, parcul întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punţi peste cascade şi boschete de portocali.” Dimitrie N. Ghica a fost doctor în drept, magistrat şi deputat, consilier la Curtea de Apel, prefect al judeţului Bacău. La îndemnul naturalistului Grigore Antipa, pregăteşte şi întreprinde împreună cu fiul său, Nicolae, expediţia în „Cornul oriental al Africii”. În castel se află numeroase trofee de vânătoare, unele cu adevărat remarcabile.
Asemănător cu el este Palatul Domnesc de la Ruginoasa. Domnitorul este Alexandru Ioan Cuza, care l-a cumpărat la licitaţie în 1862 de la vornicul Alexandru Sturza, care făcuse în 1857 un împrumut nerambursat la Banca Naţională a Moldovei. Familia Sturdza stăpânea de 200 de ani la Ruginoasa o moşie de 8.000 hectare. Palatul a fost proiectat de arhitectul vienez Johann Freiwald, lucrările finalizându-se în 1814. Domnitorul l-a inaugurat ca palat domnesc în 1864. În acelaşi an, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de ţărani, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de grădină, a fost aşteptat de 6.000 ţărani care au venit să-i mulţumească, fiind întâmpinat de şase bătrâni care l-au primit cu pâine şi sare, precum şi cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. Câteva ziduri de incintă şi bucăţi ruinate de pereţi a fost tot ceea ce rămăsese din palat, după luptele de la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi opera de „desăvârşire” realizată de locuitorii din preajmă, care l-au folosit ca materiale de construcţii pentru case, grajduri şi alte acareturi. Reconstrucţia a început în 1967, a fost abandonată în 1978, din cauza desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice, finalizându-se în 1982, când s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secţie de istorie şi una de etnografie. Nu l-am vizitat, din nefericire.

La Dărmăneşti, se află palatul Ştirbei – alt nume celebru – operă a arhitectului Nicolae Ghica-Budeşti (iarăşi Ghica). Avem un palat Ştirbei şi în Bucureşti.

La Dofteana se află un alt palat Ghica (familie mare), iar în satul Lilieci din comuna Hemeiuş, există castelul Cantacuzino-Paşcanu. Acest Cantacuzino nu numai că a avut o avere imensă, dar a jucat şi un rol important în politica României de la începutul secolului trecut. Ar merita să fie menţionat în cărţile de istorie înaintea foarte multor altora.

Nu departe, se află şi prima sondă petrolieră din România. (Unele publicaţii spun că ar fi prima din lume.) De altfel, România are şi alte premiere mondiale datorate petrolului.

Autorizaţia de construire a fost semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.











La Moineşti, găsim monumentul dedicat Dadaismului lui Tristan Ţara, născut chiar aici. Da, unul dintre curentele artei moderne a avut creatori români: Tristan Ţara, Marcel Iancu, fratele lui. Monumentul a fost realizat de sculptorul german de origine română Ingo Glass, cu fonduri elveţiene. În goana maşinii, l-am pierdut şi pe el. Fotografia este de pe Internet.





În sfârşit, ajungem la Tescani, al doilea obiectiv important al excursiei. Conacul nu este impozant, chiar modest. Evenimentele petrecute aici însă fac parte din istoria culturii române. Ştiam mai demult că a aparţinut familiei Rosetti-Tescanu şi că aici s-a născut Maria, cunoscută în cercurile intima ca Maruca. Nu-l vizitasem şi a fost unul dintre argumentele în favoarea acceptării invitaţiei prietenului meu, fără să ştiu ce surprize plăcute avea să-mi mai furnizeze această excursie. Pe de altă parte, mă bucur că nu l-am vizitat atunci când decăzuse sub administraţie comunistă şi adăpostea sediul şi grajdurile cooperativei agricole din localitate. Acum se vorbeşte mult despre el, devenit secţie a Muzeului Naţional „George Enescu” şi despre nemaipomenita iubire dintre Maruca şi George Enescu. Eu apucasem să citesc mai demult cartea autobiografică a Marucăi şi am o cu totul altă opinie. Cartea, fiind una extrem de sinceră, permite cititorului să intre în mentalitatea şi motivaţiile autoarei, dar chiar şi în atmosfera timpului, explicându-şi astfel deciziile diverselor personaje şi personalităţi. Tatăl ei, Dumitru Rosetti-Tescanu, om cu două facultăţi la Paris, bun prieten cu Vasile Conta (căruia i-a tradus în franceză „Bazele metafizicii” şi „Teoria ondulaţiunii universale”), împreună cu Alice, mama, rudă cu familia Jora din Roman (din care provine şi cunoscutul compozitor şi muzicolog Mihail Jora), întreţineau vaste legături cu principalii oameni de cultură ai timpului. În casa lor se ţineau deseori adevărate cenacluri cultural-muzicale, ce ţineau zile întregi, chiar săptămâni. Prezenţa acolo, ca şi la Roman, a lui George Enescu este firească. Prietenul meu spune că, la Roman, ţinea deseori concerte, unele în cadru mai restrâns, prilej bun pentru clevetitoarele din protipendada oraşului: „Ai fost, dragă, la concertul lui Enescu?” Dacă răspunsul era negativ, replica venea prompt: „Ah, n-ai fost invitată.” Contactele Marucăi cu Enescu datau din copilărie şi au continuat şi după căsătoria ei cu Mihai Cantacuzino, fiul „Nababului” (Grigore Cantacuzino), cât şi după moartea acestuia. Chiar dacă nu s-ar fi cunoscut, prezenţa comună în saloanele reginei Maria – el ca violonist iar ea ca prietenă a reginei – a menţinut relaţia lor. Despre amorurile lui George Enescu nu ştim nimic. Se pare că muzica a fost singura lui dragoste. Deşi avea nevoie de bani, se ştie că nu era dispus să-şi piardă timpul cu concerte ce i-ar fi adus venituri, dar i-ar fi tulburat liniştea creatoare. Le prefera pe cele ce-i măreau stima. Despre Maruca, în schimb, ştim că a cochetat un Nae Ionescu – un cuceritor de profesie – dar şi cu Dinu Lipatti. Şi toate acestea în prezenţa lui Enescu. Nu de puţine ori se întâlneau toţi trei la vila lui Enescu din Sinaia. S-au căsătorit în 1937, deci când ea avea aproape 60 de ani. O fi fost dragoste, sau nevoia de bani a lui Enescu, Maruca fiind moştenitoarea şi continuatoarea relaţiilor tatălui ei, despre care putem presupune că îl finanţa pe Enescu încă din tinereţe? Sunt tentat să cred că era doar prietenie. Una foarte veche şi constantă. Am plecat cu regret de la Tescani.

Bacăul nu poate fi evitat. Se află pe traseu. Produsul de vârf al oraşului este George Bacovia. Presupun că sunt şi alte lucruri remarcabile, cu care localnicii se pot mândri, dar memoria mea doar atât a reţinut.

Romanul, în schimb, este încărcat de istorie. Numele nu-i vine de la vreun soldat roman, ci de la Roman I Muşat, unul dintre primii domnitori ai Moldovei, considerat întemeietorul ţării. Are una dintre cele mai vechi episcopii, cândva arhiepiscopie, cu rol de mitropolie a Romanului şi a „Ţării de Jos a Moldovei”, căreia i-a fost reşedinţă. Istoria sa – deranjantă pentru politica sovietică – este şi motivul pentru care, la reforma administrativă din 1950, şi-a pierdut statutul de capitală de judeţ, fiind retrogradat la cel de capitală de raion în regiunea Bacău, apoi Iaşi, iar în prezent municipiu în judeţul Neamţ. Dacă în 1992 avea peste 80.000 de locuitori, acum are sub 60.000, numărul lor fiind în continuă scădere, datorită migraţiei. Un nume de reţinut este cel al boierului Cantacuzino-Paşcanu. Averea lăsată prin testament oraşului a inclus terenuri, păduri, păşuni, iazuri şi imobile, ce se întindeau în judeţele Neamţ şi Iaşi, dar şi în Bucureşti. Palatul din centrul oraşului Roman s-a numărat printre clădirile donate comunităţii. Transformată în Şcoala profesională de fete, clădirea avea să fie demolată pentru a se construi actuala Casă de Cultură din Roman. O soartă mai fericită a avut Liceul de fete „Sturza-Cantacuzino”, actualul Corp B al Colegiului Naţional „Roman-Vodă”, care a intrat în patrimoniul comunităţii încă din timpul vieţii boierului Constantin Cantacuzino-Paşcanu (1856 – 1927). El a fost jurist şi om politic, preşedinte al Adunării Deputaţilor în 1907, precum şi în perioada 1912 – 1914. S-a născut într-o familie de vechi boieri moldoveni. După efectuarea studiilor de Drept la Paris, s-a întors în ţară şi a intrat în Partidul Conservator, ca deputat (1891) şi senator (1903). Printre altele, el mai are un castel şi în comuna Hemeiuş, din judeţul Bacău. Nu am fost acolo. Fotografia este de pe Internet. Prinţesa Maria Sturza, fiica prinţului Ion Ghica, şi fiica acesteia, prinţesa Ecaterina Cantacuzino a donat statului suma necesară pentru construirea Liceului de fete "Sturza-Cantacuzino" (L.F.S.C.), lucrare executată între 1921 şi 1923. Atunci când băieţii de la Liceul „Roman Vodă” de vizavi erau refuzaţi de fete, interpretau acronimul L.F.S.C. ca „Lasă Fetele Să Crească”. Adolescenţilor – se ştie – le plac femeile mai „coapte”. Refuzul fetelor ar putea fi una dintre cauze.

Ieşind din Roman, la circa 20 de kilometri, se află castelul Miclăuşeni. Aici se afla un conac încă din secolul 14, care a fost reclădit şi modernizat de multe ori. Castelul actual este datorat lui George Sturdza şi fost construit între 1880 şi 1904. El adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe dintre ele fiind ediţii princeps sau rarisime. Ultimul proprietar, Ecaterina Cantacuzino, rămasă văduvă, s-a călugărit şi a donat castelul şi moşia Episcopiei Romanului. În 1953 însă, comuniştii l-au naţionalizat. Ce a urmat e uşor de bănuit: jafuri, distrugeri, incendii. Pe scurt, devenise o ruină. Abia în 2001, a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi a început refacerea lui.









La Botoşani, nu puteam rata casa memorială de la Ipoteşti. Nu am înţeles semnificaţia monumentului din curte şi ce legătură are el cu Eminescu.











Pe drumul de întoarcere, am trecut pe la mânăstirea de maici de la Vorona. Ea este remarcabilă pentru că aici „a vieţuit între anii 1929-1931, ca frate de mânăstire, prea fericitul părinte Teoctist, patriarhul României”, aşa după cum scrie pe placa „chiliei”. Ce-i drept, printre maici se învaţă cel mai bine cu să te descurci pe căile Domnului.

Maica Valentina are 90 de ani, este roşie în obraji şi citeşte fără ochelari. Avea deci între 11 şi 13 ani când prea fericitul era acolo, dacă nu cumva maica şi-a uitat vârsta reală. Roşeaţa din obraji este autentică.

 

Atena, 10 octombrie 2017 – Ambasada României în Republica Elenă

Mioveni la Ambasada României din Atena

Aflu de pe Internet că denumirea localităţii argeşene ar veni de la un oarecare Mihu, de unde Mihoveni şi apoi Mioveni, prin pierderea lui ‚h’. Cred că, iniţial, a fost un ‚l’ acolo dar – se ştie – acest sunet este mai greu de pronunţa, mai ales de către copii. Aşadar, denumirea corectă ar trebui să fie Miloveni (Smile!).

Nu ştiu dacă din milă pentru noi, cei rătăciţi prin Atena, sau din alte motive, fapt este că, împreună cu primarul, o echipă artistică a venit să încălzească inimile noastre nostalgice, trezind amintiri şi sentimente. În fotografia din stânga, cel care vorbeşte la microfon este primarul Miovenilor. În dreapta lui, se află domnul ambasador Lucian Fătu, iar în stânga domnişoara Anca Chisăliţă, secretar I (presă, cultură, comunitate), care traduce în greacă spusele ambilor.

Şapte băieţi şi paisprezece fete (câte două pentru fiecare) m-au uluit prin energia şi rezistenţa cu care au dansat mai bine de o oră, cu mici pauze, pentru a permite celor două soliste să-şi arate aptitudinile muzicale. Din nefericire, amplificarea orchestrei era cu mult mai puternică decât cea solistelor, astfel că talentul lor a fost mai greu de apreciat. Dezavantajată (sau poate nu) a fost cea care cânta mai încet, spre deosebire de colega ei, aproape stridentă. Orchestra însă, condusă de un violonist excelent, a fost perfectă. Remarcabilă este readucerea în actualitate a unui instrument pe nedrept uitat: ţambalul (cymbalum). Exprimările peiorative la adresa lui sunt nejustificate. Seamănă ca sonoritate cu xilofonul, căruia îi este superior prin sunetele mai calde, datorate construcţiei mai elaborate. Este, de aceea, cu mult mai scump, motiv pentru care a fost probabil abandonat, instrumentele rămase fiind rarisime. Cel ce ne-a încântat cu măiestria mânuirii lui este, de asemenea, un profesionist remarcabil. Cea mai interesantă a fost o melodie grecească, cântată tradiţional la buzuki, şi interpretată de această dată la ţambal.

Melodiile au fost nu doar argeşene, ci culese din folclorul românesc de pe toată întinderea ţării, deoarece şi ascultătorii erau de pretutindeni, chiar şi din străinătate.

Anunţul Ambasadei ne informase că manifestarea avea ca obiectiv principal prezentarea unor produse culinare specifice zonei. Într-adevăr, dacă spectacolul folcloric s-a ţinut pe scena din aer liber, în toate sălile destinate publicului au fost montate mese lungi, încărcate cu bunătăţi. Deşi părea de necrezut, participanţii au demonstrat că, în timp şi cu răbdare, pot consuma chiar şi uriaşa cantitate expusă. Motivul este unul singur: calitatea foarte bună a produselor.

Mai venim la ambasadă!

Braşov, Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu”, 17 august 2017

„Retrospectiva ’80”

Retrospectiva a fost cuplată cu lansarea romanului „Destine”, apărut la editura „TipoMoldova” din Iaşi. Din partea editurii, a vorbit directorul ei, domnul Aurel Ştefanachi.

Cuvântul de deschidere al autorului

Mai întâi sunt dator un răspuns la o întrebare, pe care mulţi deja mi-au pus-o iar alţii n-au apucat sau n-au îndrăznit: de ce absentează soţia mea? În urmă cu trei săptămâni, n-a văzut o treaptă, a căzut şi şi-a fracturat trei oase: braţ, antebraţ şi ischion. Ăsta-i la bazin. Morala: este greu să urci, dar mai periculos este să cobori. Acum stă cuminte la pat.

Noi suntem aici, fiindcă anul acesta am împlinit 80 de ani. Deşi nu sunt de fier, am început să ruginesc. Oricât ai fi de optimist, te gândeşti că, odată şi odată, totul se va sfârşi. Această expoziţie – dacă pot să-i spun aşa – este deci o retrospectivă. N-am scris asta în invitaţii, ca să nu vă sperii. Va fi singura mea expoziţie de acest fel, deoarece în tinereţe nu se fac retrospective, iar la 90 sau 100 de ani apariţiile în public nu mai sunt recomandabile. Eu unul nu vreau să mă fac de râs; postura de legumă nu-mi surâde. Tablourile expuse sunt mai vechi. Mai noi am doar în Atena. Acolo voi avea o altă expoziţie la toamnă, la Ambasadă. În consecinţă, cei ce doresc să aibă o amintire de la mine pot lua oricâte tablouri de aici, fără să le evalueze, fiindcă sunt nepreţuite, adică nu au preţ.

Până nu demult, se putea spune despre mine că sunt un bătrânel, trecut bine de 70 de ani. Acum, sunt un tânăr octogenar. Acest cuvânt vine din latină. Aşa scrie în dicţionar. Corect ar fi fost octo-genial. Adevărul este că vine din greacă. Ar putea să însemne că m-am născut de opt ori, adică aş fi la a opta reîncarnare. N-ar fi chiar foarte departe de adevăr, fiindcă omul se schimbă. Eu, cel de azi, nu sunt acelaşi cu cel de acum 20 de ani. Probabil că interpretare banală a reîncarnărilor ar trebui şi ea reconsiderată. Ne reconstruim în propriul nostru corp, tot mai şubrezit, până nu mai rămâne nimic din el, şi atunci credem că am atins nirvana. Este de presupus că filosofii inteligenţi din antichitate, care au inventat-o, au avut altceva în minte decât ceea ce a înţeles şi a preluat plebea. Mă consolez la ideea că cifra 8 simbolizează perfecţiunea. În matematică, aşezată pe orizontală, este semnul infinitului; în afara matematicii însă seamănă cu doi de zero lipiţi. Cei mai în vârstă îşi amintesc probabil acest simbol – 00 – pus pe unele uşi. Legătura cu infinitul este evidentă prin perenitatea activităţii oricărei fiinţe. Indiferent de semne şi interpretări, se cuvine ca eu să sărbătoresc cumva aniversarea, altfel decât am fost sâr-bătătorit toată viaţa, adică bătătorit ca la sârbă.

Ce mă deranjează pe mine este faptul că, în orice biografie, între data naşterii şi ce a morţii se pune o liniuţă. Rezultă că viaţa omului este tocmai acea liniuţă. Aş fi înţeles să se pună un zero, pe care să-l umple fiecare cu ce poate, dar chiar semnul minus mi se pare incorect.

Bătrâneţea? După părerea celor foarte tineri este o fericire! Eu însumi, copil fiind, de fiecare dată când mă loveam şi mă durea, îmi doream să mă maturizez, fiindcă observasem că adulţii nu se lovesc. Mai complicat este cu problemele reale de sănătate, dar cu ele ne obişnuim. Încă din tinereţe, ştim că, dacă o măsea se strică, va fi scoasă. Astăzi se pot înlocui. Chiar şi inima poate fi înlocuită. Sunt sigur că, în curând, se va putea înlocui şi creierul. Asta nu-i o veste tocmai bună, fiindcă ne putem uşor imagina cine va reuşi să-şi transfere creierul pe un corp sănătos. Ba chiar mai rău: animalele sunt mai viguroase, aşa că vor fi probabil preferate. Evoluţia umanităţii este deci asigurată. Dar asta nu mai este problema mea. Mie, în ultimul timp, mi se încleştează un deget. Aş putea să nu-l mai folosesc; mai am încă nouă, slavă Domnului. În cazul meu, nici n-ar fi prea grav; este vorba de degetul inelar. Dar ce te faci dacă ţi se întâmplă la degetul arătător şi ai avut o funcţie de conducere, la care nu vrei să renunţi? Probabil că cei din echipă îţi vor confecţiona unul din ghips sau din lemn, asemenea Cidului, care – deşi mort – a participat astfel la ultima sa bătălie cu arabii, pentru gloria Spaniei. Gloria postumă i-a fost astfel asigurată. Mai demult se recomandau împachetările cu nămol. Efectul terapeutic era relativ. Avantajul era faptul că obişnuiau corpul cu pământul. Acum, pământul e scump. Mie mi s-a recomandat piatra. Am primit acest inel; cică ar avea efecte terapeutice. L-am mutat însă pe mâna stângă, fiindcă la dreapta mă incomoda. Sper să aibă acelaşi efect.

Deoarece „Verba volant, scripta manent” , am făcut şi un album.

În mod normal, la vernisaj, cineva ar trebui să facă un laudatium. Asta mă duce cu gândul la evenimente similare, la care am asistat şi trebuie să recunosc că nu toate mi-au plăcut, în special din cauza exagerărilor. Cea care mi-a rămas în minte este tot o retrospectivă la 80 de ani. S-a întâmplat în 1994, deci puţin după 1989 şi era la modă ca toată lumea să se laude cu activitatea anticomunistă, cu atât mai intensă cu cât realitatea fusese opusă afirmaţiilor. Nu minciunile mă deranjau. Cu ele începusem să mă obişnuiesc. Acel om avea însă calităţi reale, pe care nimeni nu le-a scos în evidenţă. Cu toţii s-au mulţumit să prolifereze laude fără acoperire în realitate. N-aş vrea să mi se întâmple şi mie. Prefer, de aceea, să mă laud singur. De modestie, se spune că proştii au cea mai mare nevoie, chiar dacă nu-şi dau seama. Cu siguranţă că, în cercuri restrânse, se vor spune multe despre mine. În plus, auto-prezentarea pare să fie soluţia cu cele mai puţine dezavantaje. Singura persoană condamnabilă aş fi eu însumi, prilej excelent pentru critici, ceea ce este chiar obiectivul unei retrospective. Critica te ajută să te îndrepţi. În plus, nici nu ştiu cine ar putea să vorbească despre mine. Cei care cred că mă cunosc ştiu doar câte ceva despre faptele mele, nu şi despre motivaţiile interioare, sentimentele sau logica deciziilor mele.

Sunt întrebat de multe ori cum se face că am abordat mai multe domenii – şi încă dintre cele mai diferite – ca ingineria, literatura, pictura şi poate că încă multe altele, de care cei mai mulţi nu au aflat. Alpinismul, printre altele, căruia i-am dedicat câţiva ani, până să mă căsătoresc. În 1960 am început să învăţ limba engleză, ceea ce, pe vremea aceea, pe lângă criticile oficiale, mi-a atras suspiciunea că aş fi uşor ţăcănit, asociată cu sfatul „Mai bine învăţai limba malgaşă; ţi-ar fi fost mai de folos”. Eu am avut însă şansa să cunosc un fost deţinut politic, căruia tocmai i se lărgise domiciliul forţat dintr-un cătun, unde mila sătenilor l-a salvat de la moartea prin inaniţie. Eu, prin intermediul unei cunoştinţe, l-am ajutat să-şi găsească un loc de muncă, în condiţiile în care toţi angajatorii potenţiali îl refuzau, iar el s-a oferit să se recompenseze cumva. Nu avea însă cum, decât prin împărtăşirea cunoştinţelor sale. Din acestea avea din abundenţă. Adevărul este că, mai târziu, limba engleză mi-a folosit, chiar dacă nu am ştiut-o niciodată prea bine.

Există prezumţia că cei care se avântă în mai multe domenii sunt superficiali. Nu este cazul meu. Sunt născut în zodia taurului, despre care se spune că produce oameni harnici. În alpinism m-am căţărat în toate traseele cu grad maxim de dificultate existente în România la timpul acela. În străinătate nu aveam voie.

Cât despre zodie, adevărul este că, la naştere, eram cel mult un viţeluş, ca să spun aşa. Mai târziu, am aflat că societatea nu are nevoie de tauri, decât în foarte mică măsură, pentru reproducţie. Este de înţeles de ce nu am urmat întotdeauna indicaţiile oficiale. Am devenit inginer, fiindcă era o meserie fără implicaţii politice şi destul de bine plătită. Cu adevărat bucuros, am fost atunci când a apărut informatica în România. Am abordat-o cu tot entuziasmul. Recunosc, m-au ajutat şi duşmanii, fără de care viaţa mea ar fi fost cu mult mai plată. Lor – şi nu au fost puţini – trebuie să le mulţumesc, dacă nu în primul rând, în schimb, într-o foarte mare măsură. Duşmanul este cel care te delimitează şi te ajută să te auto-construieşti. Saint-Exupéry a devenit celebru prin cărţile scrise pe această temă.

Problema diversităţii activităţilor mele se pune însă în alţi termeni. O întrebare esenţială pentru orice profesionist este: ce face el în timpul liber? Mulţi vor răspunde: citesc o carte, ascult muzică etc. Muzică bună, bineînţeles, fiindcă nu am auzit pe nimeni spunând că ascultă muzică proastă, deşi constatăm că mulţi o fac. Se pare că în cultura muzicală a oamenilor lipsesc criteriile de evaluare. Cu literatura e şi mai complicat. Aici există unele criterii, dar ele sunt stabilite după puterea de înţelegere a celor ce au ajuns să dirijeze cultura oficială, dacă putem vorbi despre aşa ceva, ceea ce este chiar mai grav decât lipsa lor, a criteriilor. „Profesiunea mea cultura” (poate vă amintiţi titlul unei emisiuni TV) mi se pare cea mai penibilă pretenţie. Un om este cult în măsura în care îşi dă seama de lacunele lui. A fost o mică paranteză. Fapt este că un critic literar, de pildă, nu poate spune că, în timpul lui liber, citeşte cărţi, pentru că aceasta este profesiunea lui. Poate face jogging, taie lemne sau orice altceva decât cititul cărţilor. Am dat doar un exemplu. În principiu, un intelectual îşi consumă timpul liber cu activităţi relaxante intelectual şi solicitante din punct de vedere fizic. Un lucrător ce desfăşoară o activitate repetitivă se poate delecta citind o carte. Cât timp am lucrat ca inginer în fabrică am cunoscut câţiva muncitori buni cunoscători de literatură. Unii nu o fac în mod sistematic, după criteriile recomandate de către specialişti, dar atunci când criteriile nu sunt ele însele corecte – ceea se întâmplă frecvent – atunci rezultatele unui „amator” pot fi chiar mai bune.

În ceea ce mă priveşte, în timpul liber, mie îmi place să spăl vasele. Este o plăcere să vezi cât de uşor se îndepărtează murdăria cu apă, un burete şi puţin detergent, cu condiţia să nu te gândeşti ce bine ar fi dacă şi în societate murdăriile s-ar îndepărta la fel de uşor. Acolo însă trec secole până când oamenii se hotărăsc să treacă la acţiune, şi atunci când o fac se sparge mare parte din veselă, iar murdărie se împrăştie şi pe unde mai era cât-de-cât curat. Din păcate, la bucătărie nu-mi dă voie soţia. Se vede că îi place şi ei.

Eu, dacă n-am avut acces la bucătărie, am abordat pictura. Nu pentru ca să vopsesc murdăria, ci pentru ca să creez ceva după gustul meu. Iar gustul nu mi l-am format la vreo şcoală de specialitate, fiindcă acolo aş fi devenit ceea ce doreau profesorii să devin (nu spun ce) şi – aşa cum prevede zodia mea, am preferat să-mi construiesc singur viitorul şi nu să urmez evoluţia recomandată viţeilor.

De ce pictura? În copilărie, dar şi mai târziu, nu am crezut că voi picta vreodată. Colegul meu de bancă şi prietenul din clasa a noua era un foarte bun desenator şi doritor să devină artist plastic. Nu numai că a reuşit - deşi pe atunci numărul candidaţilor admişi la Institutul de Artă Plastică „Nicolae Grigorescu”, din Bucureşti era între cinci şi zece – dar s-a ridicat la cote foarte înalte. A fost conferenţiar la catedra de grafică a Institutului, până la cutremurul din 1977, când a murit. Se numea State Ioan. Pe lângă el, în materie de artă, eu nu existam, poate doar când îl însoţeam pe malul Siretului, de unde recolta un pământ gri, granulos şi foarte omogen, din care modela tot felul de figuri sau, după uscare, îl folosea pentru mici sculpturi. Pentru exerciţiile lui era excelent, gratis şi mult mai uşor de cioplit decât marmura.
Ca student, cu excepţia anului întâi, am făcut toate practicile la Bucureşti, unde aveam majoritatea rudelor. Se ştie că orăşenii moldoveni au emigrat la Bucureşti în trei valuri: după Unirea din 1859 şi după cele două războaie mondiale, speriaţi de ascensiunea bolşevică din ţara vecină. Valul de ruşi albi, speriaţi de moarte, ce traversau Moldova în drum spre Occident, a lăsat o urmă adâncă în mentalul moldovenilor. Practic, în oraşul natal eu mai aveam doar un unchi şi o mătură, iar astăzi nu mai cunosc pe nimeni. Iaşul îmi deschisese orizontul cultural iar Bucureştiul era pentru mine al doilea prag. Rudele şi câţiva colegi de liceu, studenţi la Bucureşti, îmi procurau bilete la teatre, la operă şi – în general – la spectacolele importante. Aşa se face că am avut şansa să asist la concertul pentru două viori şi orchestră de Bach, interpretat de Yehudi Menuhin şi David Oistrah la prima ediţie a Concursului şi Festivalului Internaţional George Enescu din 1958. A fost un eveniment unic, atât din punct de vedere muzical cât şi politic. Cei doi erau reprezentanţi ai celor două puteri opuse în plin război rece. S-a crezut atunci că urmează o relaxare politică, dar a fost invers.
Dar prima persoană care m-a instruit într-o oarecare măsură a fost desenatorul tehnic de la Fabrica de Zahar din Roman, unde am lucrat aproape doi ani. El era de fapt absolvent al Institutului de Artă Plastică, dar prefera să aibă un salariu fix ca simplu desenator şi profesor de desen la Şcoala de Ucenici, pendinte de fabrică. El mi-a inoculat microbul fotografiei, m-a învăţat primele reguli de compoziţie şi mi-a fost primul critic.
Acum, plecam la Bucureşti şi mai des, unde stăteam uneori câte o săptămână şi chiar mai mult. Eram cel mai tânăr inginer din fabrică şi, din punctul de vedere al celorlalţi, calul de bătaie pentru asemenea deplasări. În realitate, îmi convenea de minune.
După cei doi ani petrecuţi la Roman, m-am mutat la Ploieşti, unde am stat nouă ani. Aici m-am căsătorit. Mergeam la Bucureşti de câteva ori pe săptămână, dar preferam să mă întorc acasă, să dorm în patul meu. Ca atare, după ce terminam ce aveam de făcut, luam primul tren spre casă. Până să plece trenul însă, aveam de aşteptat uneori câteva ore bune, pe care le umpleam vizitând galeriile de artă şi – când nimic nu mai era de vizitat – intram la Muzeul Naţional de Artă. În afară de salariaţii Muzeului, nu cred ca cineva să fi petrecut acolo mai mult timp ca mine. După un timp, inevitabilul s-a produs: mi-am dorit să fac şi eu ceva asemănător cu ce vedeam, dar nu chiar aşa, ci cum voiam eu. Inutil probabil să spun că primele încercări au fost lamentabile. Mi-am dat seama că, totuşi, aveam nevoie de instruire. Privitul nu era suficient. Mă salva de la kitschuri, m-a ajutat să-mi formez o cultură estetică, dar nu-mi furniza meşteşugul. Primii care s-au oferit să-mi dea sfaturi şi-au etalat doar lipsa de caracter. După ei, esenţialul era grunduirea pânzei, tehnică pentru care ei deţineau secretul metodei lui Rembrandt, graţie căreia tablourile lui au rezistat în timp. Nu i-am lăsat să-mi spună preţul instruirii, dar le-am explicat că majoritatea pânzelor pictate atunci s-au pierdut, ca dovadă că metoda nu era prea bună.
Norocul meu a fost să-l cunosc pe Neculai Codreanu, absolvent al Academiei de Artă „Repin”, din Sankt Petersburg, adept al picturii clasice ruse, în maniera aşa-numiţilor „pictori itineranţi” – Peredvizhniki, pe ruseşte. El mi-a fost mentor şi – ulterior - prieten. Rezultatul se vede şi nu are nevoie de vorbe. Nu pretind să fie lăudat. Privitul lor mă mulţumeşte.
Am avut o bună relaţie şi cu Eftimie Modâlcă, preşedinte pe atunci al filialei Braşov a Uniunii Artiştilor Plastici din România, adică a profesioniştilor. Agreat de partid, mai era preşedinte şi la filiala din Braşov a Vânătorilor şi Pescarilor şi încă la altele, pe care nu le ştiu. Era un om inteligent şi foarte talentat. Funcţia de la filiala Vânătorilor şi Pescarilor o ştiu, fiindcă beneficia în această calitate de o cabană pe Valea Târlungului, la care am fost de mai multe ori. Nu am dormit niciodată acolo – nu eram chiar atât de apropiaţi – dar când mergeam împreună cu Nicolae Codreanu să pictăm peisaje în acea zonă (foarte frumoasă) treceam pe la el şi-i arătam ce ispravă făcusem.
Apropos! Citeam undeva - şi de curând cineva mi-a reamintit observaţia – că poţi recunoaşte stilul unui pictor după paleta cu care lucrează. Este evident o inepţie, valabilă pentru pictori neglijenţi şi zgârciţi, care - pe vechile palete din lemn – încercau să valorifice vopseaua neconsumată. Ea se depunea în straturi succesive, şi – uneori – devenea ea însăşi o pictură. Într-adevăr, caracteriza stilul acelor pictori care făceau un singur gen de tablouri, folosind aceleaşi nuanţe. Eu folosesc plăci albe, din materiale plastice. Am avut un capac de WC, dar era casant şi s-a spart. Acum folosesc capacul de la o cutie de brânză. Este alb, uşor de curăţat, astfel că am întotdeauna o paletă curată atunci când încep să lucrez.
Nu-mi pot reţine mândria de a fi un simplu amator în arta plastică şi (scuzaţi comparaţia) mă gândesc că nu ştiu ca vreun pilot de formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică dintre şoferii profesionişti. Evident, arta ar trebui să funcţioneze pe alte coordonate, dar se vede că se subordonează şi ea mecanismelor societăţii moderne. Clasa muncitoare conduce.

Literatura a venit mai târziu, practic după ce am ieşit la pensie. Am înlocuit deci informatica cu scrisul. Iată că cele trei domenii sunt două. Al treilea nu se suprapune. Spunea cineva – i-am uitat numele – că toţi cei ce lucrează în domeniul ştiinţelor exacte devin cu timpul filosofi. Reciproca nu este valabilă. Eu nu am devenit filosof, deşi am citit multe cărţi cu asemenea pretenţii. Sunt însă adeptul ideii că scriitor poate fi cineva care are ceva de spus, iar asta vine cu vârsta. Ideea de scriitor profesionist îmi repugnă. Profesioniştii execută lucrări la comandă, ceea ce nu se potriveşte cu firea mea. Am cunoscut un asemenea autor, care spunea cu mândrie că el scrie şi publică de la 15 ani. Mă întreb: ce avea el de spus lumii la vârsta aceea? Adevărul este că n-a spus nimic remarcabil nici mai târziu, dar era o personalitate bine-cunoscută până nu demult, o autoritate în Uniunea Scriitorilor din Bucureşti. Un adevărat scriitor profesionist, adică unul care putea şi scria la comandă.
Prima mea carte a fost rezultatul celei de a doua excursii în Statele Unite ale Americii. Din prima excursie am publicat doar un serial de reportaje. Cel mai mult am călătorit cu autobuzul, atât din motive financiare, cât şi din dorinţa de a cunoaşte locuri şi – mai ales = oameni, principalul scop al excursiei. Călătoriile durează ore şi zile. Tentaţia de a nota impresii este aproape inevitabilă. Nu informaţii ce se găsesc în ghiduri, ci observaţii personale şi gânduri, idei, ce-ţi vin în atâtea ore de stat cu fundul pe scaun. Upanişade (şezi lângă mine să discutăm) este o bună metodă de instruire, dar nu pe scaunul îngust al autobuzului. Şezi mai bine în fotoliu, dar gândeşti mai bine pe scaun. Cartea se numeşte „Singur printre americani”. Am tradus-o şi în engleză, iar câţiva prieteni americani mi-au corectat-o. A apărut mai întâi pe Internet iar, mai târziu, a fost publicată în Germania. Devenisem deci scriitor, iar urmarea a fost seria celorlalte cărţi, despre care au vorbit alţii.
Cu siguranţă că nu tot ceea ce mi se pare mie că trebuie împărtăşit altora chiar merită, dar poate că nu totul este în van. Pe de altă parte, orice carte are o adresă şi orice scriitor are cititorii lui, de regulă oameni de aceeaşi formaţie intelectuală cu el. Nu pretind deci ca scrierile mele să placă tuturor.

Am vorbit despre pictură şi literatură şi cred că am lăsat impresia că în informatică aş fi fost diletant. Spre deosebire de muzică sau cinematografie, spre exemplu, unde interpreţii au fani (nu şi compozitorii sau regizorii), în ştiinţă, cercetătorii sunt imediat uitaţi, dacă nu şi-au botezat realizările cu propriul lor nume, asemenea „Principiului lui Arhimede”, „Legile lui Pascal” etc. Am dezvoltat şi eu o idee, pe care însă am denumit-o „Principiul Remanenţei Informaţionale”, astfel că lumea a uitat nu doar numele autorului, dar şi numele principiului, prea abscons, deşi poate că ideea s-a reţinut. Ştiu că o lucrare de-a mea a fost inclusă în cursul unui profesor de la Facultatea de Cibernetică a Academiei de Studii Economice din Bucureşti. De asemenea, am aflat că o alta a fost recenzată într-o revistă din Ungaria. Eu nu ştiu limba maghiară, dar un coleg de serviciu a identificat-o şi mi-a tradus textul.

Nu-mi place să mă laud, dar – cum numele meu este consemnat în lucrările de specialitate ale Academiei Române – pot spune că mi-am respectat zodia, împotriva vicisitudinilor. Simt că trebuie să fac o precizare. Pe lângă articole publicate, simpozioane şi altele de genul acesta, în 1981, la Congresul Internaţional de Istoria Ştiinţelor, care s-a ţinut la Bucureşti, Academia Română a edita o serie de cărţi despre evoluţia ştiinţelor în România. În volumul Cibernetica, numele meu este menţionat de trei ori.
La câţiva ani după pensionare, patronul unei firme I.T. mi-a făcut surpriza să-mi spună că mă cunoaşte şi mă admiră încă de când era student. M-am mirat, fiindcă eu nu am fost cadru universitar în mod oficial. Am ţinut doar câteva cursuri, la invitaţia titularilor sau a şefilor de catedră. Pe atunci citeam multă filosofie şi presupun că am înserat în prelegerile mele unele idei conexe subiectului, care – probabil – i-au plictisit pe unii, dar au provocat interesul altora, ca celui pe care l-am întâlnit după ani buni. Spunea că citise toate cărţile mele. Nu puteau fi prea multe atunci. Printre ele se află însă cu siguranţă prima, „Singur printre americani” , scrisă după a doua vizită a mea în Statele Unite ale Americii. De altfel, am aflat că el însuşi a emigrat în State un an sau doi mai târziu.
A nu se crede că am avut mulţi prieteni şi admiratori. Dimpotrivă, de duşmani n-am dus deloc lipsă, iar invidioşi se găsesc pretutindeni. Mai ştiu însă că, dacă nu ai duşmani, înseamnă că nu ai valoare, aşa că acum – la pensie - sunt liniştit şi consolat.
Câteva persoane au depăşit totuşi mentalitatea obştii şi au găsit cuvinte de laudă despre mine, deşi nu erau academicieni şi nici nu au făcut-o atunci când mi-ar fi folosit. Astfel, în prefaţa volumului „Remanenţe informatice” , editat de Universitatea „Transilvania” din Braşov în 2008 (eram deja pensionar), Constantin Duguleană, prorector al instituţiei, scrie în prefaţă:
„L-am cunoscut pe Cristache Gheorghiu în anul 1986 . . . Cristache Gheorghiu se distingea printr-o ţinută extraordinară. Bazată pe o pregătire profesională de nivel foarte ridicat, cu preocupări la nivelul cel mai înalt al cercetării ştiinţifice din acea vreme, această ţinută se caracteriza prin eleganţă, stil şi inteligenţă. Era atunci, ca şi în prezent, un domn în adevăratul sens al cuvântului. Un domn în ţinută şi comportament, un adevărat specialist în modelare matematică. . . Creativitatea este cea care distinge lucrările lui Cristache Gheorghiu de alte lucrări. Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată lucrările sale. Peste spiritul creativ, dacă aşezi eleganţa, stilul, frumuseţea exprimărilor şi inspiraţia în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu. . . Autorului cărţii, domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veşnic un respect deosebit şi mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viaţa îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral şi intelectual.” Fără falsă modestie, trebuie să recunosc că elogiile prorectorului mă măgulesc. „Peste spiritul creativ, dacă aşezi eleganţa, . . . ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu” sau „mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viaţa îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral şi intelectual” nu sunt fraze pe care le pui pe seama oricui.
În Atena, la o miniexpoziţie şi prezentare de cărţi, vorbind despre cartea mea „Filosofia unui bolovan”, Carmen Irimia (filolog) a spus şi scris (am textul redactat de ea însăşi): „Cartea este o provocare. Am descoperit - fără exagerare - că lectura ei a devenit în viaţa mea un moment de referinţă: gândirea mea de dinainte şi de după lectura acesteia. . . Avertizez că nu e uşor de citit. Fiecare paragraf te obligă la cugetare. La un astfel de efort intelectual, cu duritatea specifică, ce necesită puterea de a analiza profund planuri paralele, poate fi supus doar un cititor experimentat, cititor ce posedă, la rândul său, o vastă sferă de cunoştinţe, un dezvoltat spirit critic, un cititor ce şi-a cimentat solid propria sa bază filozofică. . . Cristache Gheorghiu, un iezer de înţelepciune, din care ţâşnesc cunoştinţele de natură enciclopedică, dezbate, atinge, uneşte în modul cel mai firesc temele abordate. Argumentează, trecând de la filozofia greacă la Schopenhauer, Eminescu, Kant şi Hegel la etica pedagogică a legăturii dintre decolteul unei fete şi reuşita personală.” Elogiile continuă, dar mi-e jenă să citez chiar pe toate.
Cu ceva ani în urmă, profesorul Ion Popescu-Topolog a scris: „Diversitatea preocupărilor şi competenţa cu care acţionează în a da lucruri durabile - atât în plan ştiinţific cât şi artistic - confirmă ipostaza sa de cărturar umanist. Lucrările sale în domeniul ciberneticii sunt bine cunoscute în ţară, cât şi peste hotare, iar ca scriitor şi pictor se dovedeşte a fi un om de cultură polivalent. Nu cred că există domeniu cultural, spiritual, în care să nu te surprindă cu informaţia sa şi judecata exactă, fermă. E un împătimit al cunoaşterii şi călătoriile sale peste mări şi ţări sunt propulsate tocmai de spiritul său de şti şi de a transmite experienţele sale în cunoaşterea lucrurilor şi semenilor săi. Cred că aşa s-au născut cărţile sale de drum - de fapt, memorialistice; Singur printre americani (cu varianta engleză; America after America, sau Grecia - Note de călătorie. Spiritul iscoditor l-a condus, evident, spre meditaţie şi analiză şi, de aici, la judecata morală, de mare fineţe şi echilibru. În linia clasicilor? Bineînţeles. Şi aşa a elaborat cărţile: Între două idealuri, Tradiţie sau liberul arbitru?, AsFORisme. Forma de redare sau cea compoziţională este eseul, în linia lui Montaigne, Montesquieu, dar şi Lessing sau Pascal.
Cărţile de rezistenţă literară sunt însă: Memoriile unui căţel adult şi mai ales Filosofia unui bolovan. Paleta stilistică e cuprinzătoare şi de o reală forţă expresivă, mişcându-se cu dezinvoltură, atât pe dimensiunea fabulei şi alegoriei, dar şi pe cea a simbolului şi hiperbolei rablesiene. Şi, desigur, ironia ascuţită, satira şi caricatura, sunt mânuite - aşa cum afirmă scriitorul Doru Munteanu în post-faţa uneia dintre cărţi - cu măiestrie de floretist.
E plăcut scrisul dlui Cristache Gheorghiu; are rafinament şi înălţime. Iar ca portretist, îl recunoşti imediat prin forţa liniilor şi culorilor. Dl. Gheorghiu e un artist-scriitor, care s-a format în timp, cu atenţie şi exigenţă.”
Tot profesorul Ion Popescu-Topolog mi-a prefaţat şi prezentat câteva cărţi.

Prăpastia auto-adulării este adâncă şi nu sunt tentat să-i cunosc profunzimea, aşa că mă opresc, nu înainte de a menţiona că pentru publicarea în străinătate a cărţilor traduse a fost posibilă după recomandările unor redactori. Iată doar două extrase:
1. „Changing Traditions”, by Cristache Gheorghiu
Having read and enjoyed this book I was flummoxed when it came to writing the review. What the heck was it about? I turned to a word frequency tool; here are the key words: people, god, religion, Christianity, philosophy, democracy, politics, priests, history, bible, Jesus, communism, Marxism, Greeks, Plato, Aristotle, Augustine, and Utopia. Essentially the book gives a history lesson in the evolution of religion in Western Europe from the birth of Christianity as a religion of the poor, its hijacking by politicians from Constantine onwards, the search for an alternative starting with Sir Thomas More’s ‘Utopia’, which led the way to Marxism, and then to today’s post-religious epoch. The author is clearly very knowledgeable and writes in an accessible, amusing and self-deprecating manner. Having lived in a Soviet satellite state since the end of World War II, he brings first hand experience of the failings of communism. So what is his way? What is his recommendation? He self-effacingly denies he has any solutions, just questions. But in essence his conclusion for how to make the world a better place is twofold: (1) improve the quality of our education systems, and (2) do not succumb to fanaticism or idealism given the precedents (the Inquisition, soviet communism, etc.) of politicians using belief systems against the people they govern.”
James Crawshaw, Editor review

2. “America After America” is an interesting collection of thoughts, impressions and ideas about the American way of life. The author has used his personal travel experiences to contrast the American lifestyle with life in Europe. Chrstache Gheorghiu’s careful observation of people going about their day-to-day activities, and his free-thought associations and reactions, provided the foundation for an entertaining and insightful comparative study. By combining charming descriptions of the American landscape with the social interaction of people in airports, bus stations, and in the many villages and towns he visited, the author found excellent material for his book, and discovered a country that is filled with contradiction and surprise. Travel and People are always great ingredients for storytelling; in this work Gheorghiu has blended them with skill and a sound understanding of the human condition.

Se obişnuieşte ca expozantul să mulţumească tuturor celor care au avut un rol în împlinirea lui ca om, artist sau ce-o fi vrând el să fie. Chiar tuturor n-aş putea s-o fac aici. Soţiei mele îi mulţumesc în fiecare zi – măcar în gând, dacă n-apuc să i-o spun – şi mi se pare că aş fi făţarnic s-o fac într-o declaraţie publică. De ce anume îi mulţumesc ştie şi ea. I-am repetat şi cu câteva luni în urmă, când am împlinit 50 de ani de la căsătorie, aşa că – dacă vrea să vă spună – puteţi s-o întrebaţi.

Îi mulţumesc şi lui Dumnezeu, că a avut curiozitatea să mă lase până la aceasta vârstă să vadă cât de insistent pot să-i scormonesc Creaţia şi mai ales creaturile sale, despre care am scris câte ceva. Aşa cum probabil presupune orice cititor, am editat acest album în speranţa recunoaşterii în veci a neamu…rilor. Nu mai devreme!

Poate că n-am spus tocmai ce trebuia să spun. Cu siguranţa n-am făcut-o. Acum, ce să zic? Rămână spuse cele spuse. Tocmai l-am parafrazat pe François Villon, dar el n-a apucat 80 de ani. Mai sunt şi alte diferenţe dintre mine şi el, dar nu e cazul să insist.

Atena, 16 iunie 2017

Vizita la Sf. Varvara

La invitaţia unei prietene, am fost să ne rugăm la moaştele sfintei Elena, adusă în Grecia de o lună de la Vatican. Expunerea a durat o lună, accesibilă permanent publicului, zi şi noapte. Ea, prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupaţie romană, turcă, veneţiană prin unele locuri şi altele, cea mai puternică credinţă a grecilor rămâne xenofobia. Aşa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul propriu şi astfel, ne-a invitat şi pe noi s-o însoţim. Era penultima zi.

Moaştele Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din orăşelul cu acelaşi nume din vecinătatea Atenei, de fapt un cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai aglomerat, cu cât ne apropiam de destinaţie.

Prima mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din alfabetul grec, şi asta pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde, pentru scrierea sunetului, se foloseşte combinaţia ‚mp’ (μπ), în timp ce ‚B’ se pronunţă v. În ceea ce priveşte semnificaţia termenului „barbar”, aflăm din Dicţionarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină, şi desemna la vremea aceea pe toţi cei ce nu aparţineau Imperiului Roman.

Unele legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele pe al Turciei, toate aparţinând Imperiului Roman la timpul acela. Pe Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei româneşti, găsim următorul text: „În vremea împărăţiei lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părţile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat şi slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei şi cu credinţă de elin, care vieţuia în Iliopoli.” Maximian nu a fost împărat, ci co-împărat al lui Diocliţian, însărcinat cu administrarea Italiei şi Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice. Iliopoli (Oraşul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de centrul Atenei, deci în direcţia opusă Agiei Varvara. Altele site-uri indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legenda este una total fantezistă. Aflăm însă că există moaştele ei, păstrate azi în mai multe locuri.

Sfânta Elena este mama lui Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viaţa s-a străduit să-şi creştineze fiul, deşi nu a reuşit. Ar fi fost şi greu. El era un om politic şi nu putea să-şi abandoneze susţinătorii. Atunci, ca şi acum, acolo şi peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele noastre am spune mai corect „în gaşcă”.) Monedele bătute în epocă dovedesc devoţiunea lui Constantin faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului (subordonaţi lui, mai ales după retragerea sa la Split, în Croaţia), care acum erau grupaţi într-un colegiu, celor doi auguşti subordonându-li-se doi cezari: Galerius și Constanțiu Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenţiei, la abdicarea sau moartea împăratului, Maximian urma să abdice, ceea ce s-a şi întâmplat. În felul acesta, Chlorus îi ia locul şi devine august. Galerius, devenit şi el august îşi ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambiţioşi, Maxenţiu – fiul lui Maximian – şi Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund nemulţumiţi, astfel că, la moartea împăratului, în bună tradiţie politică, cei patru s-au luptat cu toate mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârşit unicul împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbeşte atât de mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creştinismul, s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxenţiu. De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313, este cusută cu aţă albă. Nu există nici un astfel de document. Adevăratul edict de toleranţă a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu acelaşi subiect. Licinius stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creştinismul înflorise mai puternic decât în apusul dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc, odată devenit împărat unic, Constantin şi-a arogat toate faptele favorabile Creştinismului, în plină evoluţie, permiţându-şi neglijarea adepţilor cultului solar. În posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius şi alţii.

Mama lui Constantin, Elena, a murit la sfârşitul lui 328 sau începutul lui 329, deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai spune că, puţin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creştinat. El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinţilor de aproape zece ani.

Dar, toate astea sunt istorie şi credinţa are prea puţin de-a face cu istoria. Fapt este că la moaştele Sfintei Elena a venit din Grecia puhoi de lume să se închine, deşi ea, Elena, nu apucase să facă vre-o minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă, cu multe pietre preţioase (sau false), îmbrăcămintea elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) şi o coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să se închine, cu speranţa că doar o minune divină ar putea rezolva necazurile fiecăruia. Contrar aşteptărilor, nu toţi cei aşezaţi la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape toţi cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcaţi, femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-şi păstreze machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine şi-a scos cu multă întârziere haina (dar nu şi cravata), deşi la un moment dat, când şirul de credincioşi trebuia să treacă pe sub un fel de baldachin, era extrem de cald.

Dar, totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopţii.

Şi tot nu am aflat de ce au adus moaştele Sfintei Elena la Agia Varvara şi nu la altă biserică, mai importantă şi cu un acces mai uşor.

Atena, duminică, 11 iunie 2017

În vizită la ΕΜΣΤ

Nu am reuşit să-mi ţin promisiunea de a vizita a doua oară Muzeul de Arheologie, dar am rezolvat dilema ΕΜΣΤ. Până acum câţiva ani, şantierul unei clădiri în construcţie în apropierea staţiei de tramvai FIX nu putea scăpa atenţiei oricărui trecător prin în centrul Atenei. Se spune că în zonă a existat fabrica de bere FIX. Acum există doar berea cu acest nume, care se fabrică în altă parte. Când am venit în Atena, în urmă cu şase ani, am locuit timp de aproape un an în cartierul Kipseli, motiv pentru care circulam cu tramvaiul foarte des. De regulă, pe şantier lucrau mai puţin de zece oameni, de cele mai multe ori nimeni. Şi totuşi, din când în când, observam câte un progres. După circa trei ani, au ridicat zidul – unul fără ferestre – astfel că interiorul a devenit ascuns privirii mele. După încă un an sau doi, deasupra intrării au apărut patru litere foarte distanţate. Am presupus că va fi un magazin sau un garaj, mai ales că în apropiere există unul subteran. Oricum, ceva ce nu are nevoie de ferestre. Abia în urmă cu câteva luni am constatat că cele patru litere s-au apropiat şi, prin geamul uşilor de acces, am observat câteva persoane. Clădirea părea să fie terminată. Curiozitatea m-a îndemnat să caut pe Internet semnificaţia celor patru litere misterioase. Surpriză: ΕΜΣΤ (Εθνικό Μουσείο Σύγχρονης Τέχνης) înseamnă Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Lucru mi s-a părut ciudat. Accesul nu este posibil de pe această latură a clădirii. Poate de pe partea opusă, deşi acolo este doar un trotuar îngust şi nici o intrare adecvată. Oricum o fi, trebuia să-l vizitez, ceea ce s-a şi întâmplat. Într-adevăr, ferestrele ar dăuna unui muzeu de artă; lumina artificială şi aerul condiţionat îi sunt suficiente.

Accesul se dovedeşte a fi o eroare de arhitectură. Trebuie să te strecori printre maşini, să ocoleşti clădirea şi, pe un trotuar foarte îngust, să ajungi la intrarea vizibilă doar din tramvai. Din holul de la intrare – mare şi gol – o scară rulantă urcă vizitatorul până la etajul patru, ultimul. Clădirea nu este totuşi una mică. Înălţimea ei este la nivelul blocurilor din jur, de opt etaje. Camerele sunt însă foarte înalte. Imaginea alăturată poate da o idee a dimensiunii lor, comparând înălţimea vizitatorilor cu obiectul expus, unul din fire textile de 5-7 centimetri grosime, vopsite în culoarea sângelui, cu noduri din loc în loc. Interpretările sunt libere.





Picturile din imagine vor probabil să ne dovedească contemporanitatea muzeului. După părerea mea, reuşesc doar să-i convingă pe sceptici că Mondrian păstra încă uşoare urme de simţ artistic. Dimensiunile pânzelor ne indică un pictor profesionist, adică a unuia ce îşi câştigă existenţa prin „arta” sa. Nu-mi pot reţine mândria de a fi un simplu amator în arta plastică şi (scuzaţi comparaţia) să mă gândesc că nu ştiu ca vreun pilot de formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică dintre şoferii profesionişti. Evident, arta ar trebui să funcţioneze pe alte coordonate, dar se vede că se subordonează şi ea mecanismelor societăţii moderne.

O sală întreagă este dedicată unor artişti din Tirana. Sunt bine executate, dar stilul este exemplificator pentru arta proletcultistă. Nu lipsesc nici soldaţii cu stea roşie pe capelă. De altfel, sunt şi datate: între 1966 şi, respectiv, 1976.

Brigadier	Electrician	Soldaţi

Despre celelalte săli nu prea am ce spune. Multe panouri cu fotografii minuscule, fără valoare şi obiecte ce nu au nici o legătură cu arta actuală, trecută sau viitoare. Cu o excepţie: cele mai frumoase lucrări sunt realizate cu tricolorul românesc. Sunt convins că autorul nu cunoaşte steagul nostru; armonia celor trei culori este cea care l-a inspirat. Indiferent de cauză, eu m-am simţit mândru.

Atena, miercuri, 10 mai 2017

În vizită la Muzeul de Arheologie

Obsedat de predilecţia muzeelor cu caracter arheologic sau doar istoric din România, de a etala pietre din neolitic sau paleolitic, cu urme de dinozauri şi alte fiinţe mai mult sau mai puţin inferioare omului, am ezitat până acum să vizitez Muzeul de Arheologie al Atenei şi am greşit. Ştiam că aici se află masca de aur, pe care Schliemann, cel care a găsit-o la Micene, o atribui-se lui Agamemnon, dar despre ea ştiam aproape tot şi am văzut-o de nenumărate ori în reproduceri. Tot acolo se află şi „Jocheul din Artemisa”, o statuie din bronz, reprezentând un foarte tânăr jocheu – un copil – călare pe un cal în galop. Şi pe aceasta o ştiam din albume. În rest, îmi imaginam muzeul ca pe o clasică aglomerare de pietre şi rămăşiţe ale unor artefacte. Muzeul de Arheologie din Atena este un muzeu al artei. Mai veche, antică, dar adevărată. Masca lui Agamemnon este într-adevăr acolo, chiar la intrare. Mai există însă multe alte măşti (se vede că obiceiul era la modă), împreună cu o vastă colecţie de obiecte de podoabă din aur. „Jocheul din Artemisa” este însă cel care impresionează. Şi el este expus tot aproape de intrare. Concentrarea şi pasiunea copilului – foarte mic pentru un cal prea mare pentru el – sunt excelent redate. Frâul din mâna stângă şi biciul din dreapta au dispărut, bineînţeles, dar pot fi intuite. De şa nu avea nevoie; jocheul şi calul său formează un tot unitar. Statuia trebuie văzută. Vorbele şi nici chiar fotografiile nu pot reda impresia pe care statuia originală reuşeşte s-o facă. Numele i se trage de la locul unde a fost descoperită: Capul Artemisa, în nordul insulei Euboea (Evia). Se presupune că a fost furată din Corint şi pierdută prin naufragierea vasului, în epava căruia a fost găsită.

Principalele obiective fiind atinse, puteam să mă mulţumesc cu atât şi să părăsesc muzeul. Curiozitatea m-a îndemnat însă să continui, deşi clădirea este foarte mare şi bănuiam că parcurgerea întregului traseu va fi plictisitoare. Cu fiecare metru însă, interesul meu creştea odată cu surpriza plăcută de a constata că organizatorii au fost mai puţin preocupaţi de erele geologice îndepărtate, dar captivaţi de valorile elenistice. Obiecte de podoabă, statui, ceramică, monumente funerare etc., toate însoţite de explicaţii, sunt tot atâtea surse pentru recunoaşterea culturii antice greceşti.

Deşi am admirat pe îndelete exponatele care mi-au plăcut mai mult (cu toate că selecţia era dificilă – prea multe sunt frumoase), nu ştiu când a trecut timpul. Am trecut prin toate sălile şi, dacă n-aş fi fost frânt de oboseală, aş fi luat-o de la început. Cred că o voi face-o însă altă dată, cu care ocazie voi scrie mai mult despre exponatele mai reprezentative din punctul meu de vedere.

Acum vreau să subliniez un alt aspect al mentalităţii administraţiei. Expunerea obiectelor nu este singura lor preocupare. Atragerea publicului, şi în special a copiilor este şi ea evidentă. Nenumărate grupuri de copii se aflau în muzeu, iar ghizi dedicaţi acestei profesiuni îşi făceau „jobul” cu deosebită dăruire. Am observat şi cu alte ocazii preocuparea statului pentru educaţie. În staţia de metrou din apropierea Muzeului „Acropole” sunt reproduse câteva dintre basoreliefuri expuse în muzeu. Orice trecător rămâne cu ideea că acesta este un loc ce trebuie vizitat şi – dacă încă nu a făcut-o – va trebuie să-şi umple această lacună. De ziua naţională, defilează doar elevii, de la cei mai mici până la cei mai mari, toţi în uniforme. Adulţii privesc de pe margine şi sunt încântaţi să admire convingerea cu care ţâncii doresc să-şi etaleze patriotismul fie şi numai sub această formă, firavă dar importantă pentru vârsta lor.

Atena, sâmbătă 25 martie 2017

Ziua Naţională a Greciei

Grecia are viitorul asigurat

Nu sunt eu persoana indicată să stabilească direcţiile de dezvoltare ale unei naţii, dar sunt sigur că natalitatea şi educaţia se află printre ele. Şi n-am spus patrie, pentru a evita faptul că Grecia este o ţară recent apărută pe mapamond, ci naţie, fiindcă etnia lor a rezistat în ciuda vicisitudinilor, sau poate că tocmai de aceea.

Ziua de 25 martie este cea a sărbătoririi anunţurilor. Pe lângă cel creştinesc, grecii l-au adăugat şi pe cel al episcopului Germanos din 1821, marcând începutul Războiului de Independenţă şi celebrat azi ca Zi Naţională.

Defilarea tradiţională este deschisă aici, în Palaio Faliro, de câteva vehicule militare din vremea războiului, urmate de lunga coloană a elevilor. Ceea ce impresionează încă de la început este convingerea cu care cei mici participă la eveniment, fiindcă şcolile primare sunt primele. Continuă gimnaziile, liceele şi şcolile speciale. Convingerea rolului persistă şi la cei mai mari, chiar dacă manifestarea ei este mai estompată.

Ca spectator, creşte uimirea în faţa numărului imens de copii. Am numărat 14 şcoli, 6 gimnazii, 5 licee, dar ele sunt probabil mai multe, plus şcolile speciale, pe care nu am reuşit să le număr. Într-adevăr, grecii fac mulţi copii şi îi îngrijesc cum pot ei mai bine. Dacă cei mici încântă ochiul cu costume populare multicolore, cei mari poartă uniforme, demult abandonate în România. Chiar şi preşcolarii sunt aduşi de către părinţi ca spectatori, îmbrăcaţi în costume populare.

Independenţa României este chiar mai recentă decât a Greciei, dar sentimentele patriotice au fost înlocuite cu altele, mai puţin folositoare şi deloc onorabile.

Atena, joi, 23 martie 2017

„Monumentele vorbesc despre elenismul din România”

Titlul acestei postări este şi subiectul conferinţei ţinute de Evangelia Georgitsoyanni în amfiteatrul Muzeului „Benaki” din Atena. Aproape că nici nu ar mai fi necesar să scriu despre conţinutul prelegerii, însoţite de numeroase diapozitive. Dăruirea patriotică a grecilor este impresionantă şi vizibilă la tot pasul, iar titlul spune destul pentru cei ce încearcă să-i desluşească sensul. Poate că patriotic nu este cel mai potrivit cuvânt. În limba greacă, „patriá” (πατριά) înseamnă trib, şatră iar pentru patrie au termenul “patrida” (πατρίδα), care este posibil să fie împrumutat, grecii ne-având o patrie decât după Războiul de Independenţă, care a fost de fapt un război al Europei Occidentale împotriva Imperiului Otoman, în declin vertiginos. În schimb, anticul termen „Héllas”, de unde provine Elláda (Ελλάδα), actuala denumire a Greciei, desemna teritoriile pe care se aflau greci, indiferent de numărul lor. România era unul dintre ele. Dacă în antichitate conta doar litoralul Mării Negre şi zonele limitrofe, după ieşirea României de sub suzeranitate turcească, întreg teritoriul Munteniei şi Moldovei a devenit o ţintă pentru emigranţii greci. Ţările Române tocmai căpătaseră libertatea comerţului exterior, interzis până atunci. Dunărea şi, ulterior Marea Neagră – despre care Mihail Kogălniceanu spunea că este „plămânul României”, prin care poate comunica cu restul lumii – au devenit principalele artere comerciale, şoselele fiind aproape inexistente. După 1900, Bărăganul a devenit „grânarul Europei” – după o expresie dragă nouă – iar Brăila principalul centru de colectare şi export. Aşa se face că cele mai multe monumente prezentate de conferenţiară, nu sunt ale celor câţiva fanarioţi şi urmaşii lor, ci a celor veniţi relativ recent. Există două categorii de imigranţi elini, diametral opuse: oameni foarte bogaţi şi foarte săraci. Cei bogaţi, au venit să facă afaceri. Cei mai mulţi dintre ei provin din Insulele Ionice, unde au simţit mai puţin influenţa şi opresiunea otomană şi, în schimb, au beneficiat de influenţa şi avantajele Veneţiei şi a restului Italiei. Ceilalţi, săracii, au venit din continent, în special din zona Epirului, remarcabilă prin sărăcia ei.